Şedinţa 4: Valoarea limbii române (II)

Partea I

II. Coordonata istorico-semantică, adică evoluţia în timp a sensurilor. Limba noastră este o limbă romanică, anume romanică şi nu latină. Limba latină a existat sub două forme: clasică şi vulgară. Latină clasică seamănă foarte mult ca structură gramaticală cu limba slavonă, lituaniană, sanscrită; şi se aseamănă foarte puţin cu limbile romanice, cu greaca ş.a.m.d. În ceea ce ţine de lexic, adică însuşi sunul cuvintelor, româna este o limbă romanică. Toate limbile romanice(15 la număr) derivă din latina vulgară, şi nu din latina clasică. Latina vulgară se deosebeşte de latina clasică, are structuri gramaticale mai simple, mai puţine şi un lexic mai diferit; are multe intervenţii străine: celtice, greceşti, arameice ş.a. Cele 15 limbi romanice sunt:

1)      Franceza (cea mai depărtată de limba latină vulgară)

2)      Provensala

3)      Catalana

4)      Spaniola

5)      Portugheza

6)      Retoromana (Romanşa)

7)      Italiana

8)      Istriota

9)      Dalmata

10)  Meglenita

11)  Aromâna

12)  Româna

13)  Galisiana

14)  Andalusiana

15)  Valona

Această împărţire pe limbi s-a făcut după criteriul socio-lingvistic. Din punct de vedere structural, spaniola, galisiana, portugheza şi andalusiana reprezintă aceeaşi limbă, diferenţa dintre ele o constituie doar lexicul şi modul de pronunţare. Limba italiană este constituită din 62 de limbi, unele dintre ele diferă atât de mult între ele, încât pot fi considerate ca fiind limbi diferite. Abia în 1980 pentru prima dată o majoritate dintre italieni au declarat limba italiană ca limbă maternă.

NB: limba italiană a fost inventată în sec.XIV de către un grup ocult, care se numea „Academia de la Crusca”. Conducătorul acestui mic grup, format din ~12 persoane(printre care şi Dante Alighieri) era condus Pico de la Mirandola, unul dintre cei mai mari mistici, esoterici, precursori ai francmasoneriei.

În sub-grupul romanic de est, găsim 4 limbi: istriota, aromâna, meglenita şi româna. Dar structural, acestea reprezintă aceeaşi limbă; au acelaşi fel de conjugare, declinare etc. Cu toate acestea, un român are nevoie de o concentrare sporită pentru a înţelege aromâna, spre exemplu; pe când în cadrul limbii române, pui într-o casă un ţăran de la Bug, unul din Voievodina, şi între ei nu va exista nici o problemă lingvistică.

Rudenie lingvistică nu înseamnă rudenie culturală. Deşi toate cele 15 limbi se trag din latina vulgară, la noi sensurile cuvintelor s-au schimbat într-un mod cu totul deosebit:

• A câştiga vine de la latinescul castigare, în spaniolă este castigar, care înseamnă a pedepsi. Castigum / castigo respectiv înseamnă pedeapsă. La noi acest cuvânt înseamnă cu totul altceva. În română a câştiga a căpătat un sens cu totul pozitiv, în opoziţie faţă de sensul din spaniolă
• Sărbătoare, care înseamnă bucurie, veselie, vine de la serbatoria, care înseamnă slujbă de rob
• Împăcare are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul păcat
• A ierta vine de la libertare(litera b intevocalică dispare(cabalus – cal), iar li s-a transformat în i scurt(lepores – iepure)), care vine de la libert – rob eliberat, deci libertare – eliberarea robului
• ş.a.

Ne punem întrebarea, ce mod de gândire aveau strămoşii noştri încât au făcut asemenea transferuri de sens? Există o mulţime de asemenea exemple, când sensurile în limba română se schimbă după o anumită direcţie(dacă ştim direcţia ne putem da uşor seama că toate se conduc anume de ea), total diferită de evoluţia sensurilor în limbile romanice de vest. Dacă plasăm aceste cuvinte într-un anumit context spiritual, vedem că aceste schimbări semantice sînt fireşti. Strămoşii noştri trăiau într-un sistem spiritual(adică sistemul care păstrează sensurile supreme: viaţă-moarte), care oferea cu certitudine existenţa post-mortem. Acest sistem ei îl numeau creştinism, iar apoi l-au precizat, numindu-l ortodoxie. Potrivit acestui crez ortodox, viaţa pe pământ este dată ca să te pregăteşti pentru viaţa adevărată – cea de după moarte. Adică aici este ca o antecameră cu două uşi: Rai şi iad. Ei ştiau că toate greutăţile de aici, dacă sînt trecute fără cârtire, te fac să câştigi viaţa de veci. Adică pedeapsa(castigum) de aici, este un câştig în viaţa de dincolo. Sărbătoare însemna iniţial strict slujba la biserică, adică slujba robilor(serbatoria) lui Dumnezeu, care era pentru strămoşii noştri o bucurie, o sărbătoare. Aceste transferuri de sens pot avea loc doar într-o credinţă care admite că a sluji lui Dumnezeu este o bucurie; asemenea credinţă există numai în ortodoxie, catolicism şi parţial în luteranism.

NB: Ba mai mult, catolicismul are o atitudine juridizantă faţă de relaţia om-Dumnezeu, adică eu ştiu că pentru mântuire trebuie să fac cutare şi cutare lucru; eu le fac, dar Tu te obligi să mă pui în Rai pentru asta. Dacă eu nu reuşesc să fac totul cum se cade, Tu mă plasezi în purgatoriu, să mă curăţ în acel foc vremelnic, ca după aceea să trec în Rai.

Dacă înţelegem ce înseamnă, conform credinţei ortodocşilor, păcat, atunci putem înţelege ce înseamnă a te împăca. Păcat înseamnă despărţirea ontologică de Dumnezeu, despărţirea de Rai. A te împăca însemna a ierta unul pe altul, a ierta păcatele celuilalt, a rupe despărţirea de Dumnezeu. Conform credinţei ortodoxe, noi sîntem robi ai păcatului; atunci când noi ne iertăm între noi, şi ne iartă Dumnezeu(şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri), înseamnă că ne eliberează din robie a păcatului. Aceste schimbări de sensuri pot fi explicate doar prin modul de gândire ortodox. Din istoria limbii române ştim că aceste schimbări s-au produs între anii 271(retragerea aureliană) şi 517(venirea slavilor). Adică deja din acea perioadă strămoşii noştri gândeau în acest sistem spiritual.

Explore posts in the same categories: Limba română

Etichete: Bug, catolicism, latina vulgara, lexic, limba italiana, Limba română, limbi romanice, luteranism, Ortodoxie, Romania, Românism, rudenie, semantica, semnificatie, sens, Voievodina

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.