Şedinţa 10: Prigonirea creştinilor şi deportările în Dacia

Dacia şi poporul dac a fost tratat in mod deosebit faţă de celelalte popoare. Este unica provincie situată in nordul Dunării. Este unicul popor faţă de care s-au aplicat toate metodele de etnogid şi genocid. In mod deosebit a fost tratată şi credinţa dacilor. Dacii după cucerirea romană nu şi-au mai practicat religia folosind templele lor. Romanii au colaborat cu sarmaţii pentru a-i ţine in frau pe daci. Din 106 pană la părăsirea Daciei de către administraţia romană, se remarcă o duşmănie a dacilor faţă de romani transmisă din generaţie in generaţie. Se cunosc forme de rezistenţă culturală a dacilor in cadrul Imperiului Roman. In 235 la nordul spaţiului dacic incepe să apară un popor foarte războinic – goţii. Aceştia au luptat dur cu romanii, motiv pentru care ultimii au renunţat la provincia Dacia, care era una foarte bine organizată. Este un caz fără precedent in istoria Imperiului Roman, mai ales că in Dacia se aflau şi minele de aur.
Organizării administrative a Daciei romane i s-a acordat o mare atenţie. Aici au fost aduşi, in două randuri, oameni din Orientul Apropiat (Grecia, Turcia, Siria, Palestina, Iordania, Mesopotamia, mai puţin Egipt). Este de menţionat faptul că cele două deportări au coincis cu două perioade de prigoane impotriva creştinilor de către Traian. Fiindcă cei deportaţi erau in principal criminalii, iar creştinii pentru credinţa lor erau catalogaţi similar, se poate afirma că majoritatea acelor deportaţi in Dacia au fost creştini. In această perioadă o bună parte din creştini erau de origine evreiască. Noi ştim că cei care L-au urmat pe Hristos au fost iudeii sau dintre iudei. După estimări, aproximativ o treime din iudei L-au primit pe Hristos ca pe Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu. Ştim că sinagogile erau răspindite in tot Imperiul Roman, doar că mai dens erau in teritoriile de unde au avut loc aceste deportări.
NB: Statutul de rob in Imperiul Roman nu era acelaşi pe tot teritoriul. Stăpanul putea face orice cu robul său doar in Grecia şi Italia, adică era considerat „unealtă cuvantătoare”. In rest, situaţia robilor era diferită. Rob insemna orice persoană care are obligaţii faţă de un superior, de obicei materiale sau financiare. Robul indeplinea diferite funcţii, insă nu putea să fie bătut sau jignit. Dacă stăpanul il vătăma, atunci el putea ajunge rob la robul pe care la nedreptăţit. Sclavii erau foarte şi foarte diferiţi. De aceea şi se numeşte Imperiu, că e format din mai multe ţări şi fiecare ţară are legislaţia sa. Comune in Imperiu sint doar armata şi politica externă. Mai mult decat atat, nici un rob din Palestina, de exemplu, nimerind in Grecia sau in Italia, nu putea, sub nici o formă, să devină rob in sensul de unealtă cuvantătoare. Robii de tipul celor din Grecia şi Italia se recrutau exclusiv din războaie, din prizonieri. Dacă nu existau războaie, nu era aşa crimă incat să devii rob in sensul celor din Grecia sau Italia.
Care este deosebirea dintre creştinii din primele veacuri şi cei din ziua de azi? Răspunsul este: dacă sint creştini, atunci sint aceeaşi. De aici rezultă un moment important exclusiv pentru ortodocşi – statornicia. Ortodox inseamnă dreptslăvitor, adică drept mărturisitor al Adevărului, iar Adevărul este acelaşi in orice moment de timp.
Cat timp s-a aflat Dacia in cadrul Imperiului Roman, statutul Bisericii Ortodoxe era deosebit faţă de celelalte religii. Statutul Bisericii Ortodoxe se numea in Imperiul Roman  statutuo ilicita, adică religie neingăduită. A fi creştin era un delict de stat. Puterea politică la păgani era dependentă pană la coincidenţă cu credinţa lor in mai mulţi zei şi avea nevoie de manifestarea loialităţii supuşilor. Atat la greci, cat şi la romani (in mod special) era credinţa că impărat poate să ajungă doar un om care este cu calităţi personale deosebite şi numai cu ajutorul zeilor. De aceea impăratul era un fel de semizeu. Faţă de statuia impăratului trebuia să manifeşti o atitudine de loialitate. De fiecare dată cand era intronat un nou impărat, in toată ţara se făcea o campanie de manifestare a loialităţii faţă de impărat, de acceptare a acestui impărat. Se punea statuia impăratului in faţa căreia se aprindea un foc şi se punea tămaie. Fiecare persoană trebuia să treacă să pună tămaie şi să spună cuvinte de laudă. Astfel, se manifesta calitatea de semizeu a impăratului. Pentru creştini acest lucru era inadmisibil, deoarece ei recunoşteau doar un singur Dumnezeu, cel in Treime. Creştinii erau asimilaţi iudeilor. Iudeii erau unicii cărora li se permitea să nu treacă prin faţa statuii. Acest drept s-a obţinut prin mai multe războaie. Ei il acceptau pe impărat, insă nu doreau renunţe la Dumnezeu.
Pină in anul 64 creştinii erau consideraţi ca o sectă in cadrul evreilor. De aceea creştinii lesne puteau scăpa de prigoane. Intre anul 33 şi 64 a fost doar un singur martir – arhidiaconul Ştefan. In 64 impăratul Nero a dat ordin să se dea foc Romei ca el să se inspire pentru a scrie o operă poetică, iar cand a văzut că focul nu poate fi oprit, a căutat să vadă cine sint „vinovaţii”. Atunci cineva din apropiaţii lui i-a spus să dea vina pe creştini, că ei sint altfel decat iudeii. De atunci creştinii au fost separaţi de iudei şi legislaţia romană a declarat religia creştină ca religie ilicită. A fost prima dată organizată prigoana contra creştinilor. Ei erau arşi pe stalp de vii. In această prigoană au fost omoraţi Apostolii Petru şi Pavel. De atunci au urmat multe prigoane. In total au fost 9 campanii de prigoană in intregul Imperiu Roman, intre anul 64 şi 312. Erau creştini care renunţau la credinţă văzand chinurile la care erau supuşi, insă erau mulţi care au preferat orice in afară de lepădarea de Dumnezeu. Creştinismul era prezent in toate păturile sociale, inclusiv şi in armată. Deci pentru a scăpa de creştini, era nevoie sau să fie omoraţi sau să fie exilaţi. Astfel, s-au produs deportările in masă. Deci, din cei 300 000 importaţi in Dacia, practic toţi erau creştini.  In 269, in momentul părăsirii Daciei de către armata romană, se estimează că numărul creştinilor in intreg Imperiul Roman, in mediu era de circa 10% din populaţie. In Dacia romană se presupune că acest procent ar fi fost substanţial mai mare, anume din cauza deportărilor.

Explore posts in the same categories: Etnogeneză, Istorie

Etichete: biserica, daci, Dacia Romana, deporatari, Dunare, etnocid, Etnogeneză, genocid, gotii, Hristos, Ortodoxie, rob, romani, Românism, statutuo ilicita

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.