Şedinţa 11: Organizarea creştinilor după retragerea aureliană

Perioada din ajunul părăsirii Daciei de către administraţia şi armata romană era caracterizată prin necontenirea invaziilor goto-carpice şi sarmatice. Însă, toate aceste invazii nu loveau în Dacia care se afla în viitoarea Transilvanie, ci în Dacia care se afla în viitoarea Oltenie. Toate invaziile erau îndreptate spre sud de Dunăre şi nu în provincia Dacia. Deşi, provincia Dacia era provincie înfloritoare. Unicul scop al acestor invazii era jaful. Părăsirea Daciei de către armata romană a fost o decizie administrativă, politică şi geopolitică.

Referitor la categoriile celor care au rămas în Dacia, în special creştinii, se pot evidenţia câteva momente:

1) Creştinii îi cunoşteau foarte bine pe invadatori. Creştinii au fost una din acele categorii care au fost interesate să rămână în Dacia. Creştinii, ca orice provinciali romani, îi cunoşteau foarte bine pe carpi, pe sarmaţi şi pe goţi cu mult înainte de anul 269/271. Îi cunoşteau la nivel personal, le cunoşteau modul de viaţă, modul de organizare socială, politica, modul de organizare militară a acestor invadatori. Adică creştinii din Dacia puteau face comparaţia dintre modul lor de viaţă în cadrul Imperiului Roman şi modul de viaţă al invadatorilor în ţările lor, nu doar în timpul războiului, ci şi în timp de pace.

2) Creştinii erau foarte bine organizaţi. Creştinii, în special în primele veacuri, până a fi toleraţi de Imperiul Roman, erau organizaţi în structuri complexe, cu funcţii de într-ajutorare deplină (materială, medicală, şcolară). Ei practic constituiau un stat în stat. Un creştin putea să-şi trăiască întreaga viaţă fără să intre în contact cu necreştinii, deoarece comunităţile creştine erau foarte riguros organizate. În fiecare comunitate creştinească indiferent de numărul ei existau asemenea funcţii ca preoţi, diaconi, dascăli, cititori, cântăreţi, paracliseri, uşieri, banari, moaşe, cateheţi şi, desigur, aveau meşteşugari şi învăţători de cele lumeşti, care nu făceau parte din structura parohiei (comunitatea creştinească). Iar comunităţile mai mari, care erau în orăşele, aveau şi episcopi. Pe atunci episcopii erau foarte mulţi şi odată cu extinderea creştinismului episcopii delegau anumite funcţii sacerdotale preoţilor. În perioada prigoanelor, până la 312, slujbele erau duse de episcopi, aceştia fiind în fiecare localitate. Creştinii aveau funcţiile societale ale lor foarte dezvoltate şi funcţionau practic autonom faţă de societatea care îi îngloba.

3) Creştinii păstrau foarte bine legăturile dintre comunităţi. Legăturile dintre comunităţile creştineşti erau foarte strânse. Creştinii erau foarte bine organizaţi în comparaţie cu orice altă structură din Imperiu. În biserica primară, hotărârile de bază se luau strict împreună (soborniceşte). Hotărârea de a rămâne în provincia Dacia a fost luată şi cu acordul episcopatului din sudul Dunării.

Din aceste elemente enumerate mai sus rezidă vitalitatea uimitoare, extraordinară a comunităţilor creştineşti de limbă latină vulgară din teritoriile ocupate de migratori. Tot din aceste considerente rezultă de ce numai creştinii au supravieţuit. Mai mult decât atât, în noile condiţii social-economice impuse de către goţi, creştinii se simţeau mult mai liber, mult mai puţin oprimaţi. Deci, având un asemenea mecanism de funcţionare. ei puteau numai să se dezvolte, deoarece ei erau fără concurenţă în raport cu celelalte structuri sociale din jurul lor. Creştinii aveau întreaga complexitate a vieţii duhovniceşti, culturale, economice, politice, erau împliniţi. Acolo unde erau creştinii, era şi o bunăstare economică, ceea ce transforma localităţile creştineşti în puncte de atracţie pentru cei care nu erau creştini. Dacă ţinem cont de aceste lucruri, atunci dispare acea tentă de miracol pe care istoricii sec. XIX o atribuie fenomenului romanităţii nord-dunărene. Nu este un miracol, era o necesitate, era o legitate.

Comunităţile astfel organizate şi avînd axa credinţei, care îi făcea pe dânşii să se organizeze anume astfel, numai aceia puteau să supravieţuiască.

4) De aici desprindem al patrulea moment – unitatea, omogenitatea totală lingvistică, a modului de trai şi a modului de organizare a obştilor săteşti pe întreg întinsul răspândirii creştinilor la nord de Dunăre. Această unitate o datorăm practic în totalitate liantului organizatoric bisericesc.

Din anul 269/271 goţii devin stăpâni şi în Dacia romană. Goţii erau foarte disciplinaţi, fiind formaţi din mai multe triburi romanice. Faptul că erau foarte disciplinaţi a dus la formarea unei culturi arheologice numite Cerneahov sau Sântana de Mureş. *Cultura arheologică înseamnă vestigii materiale care arată un mod de viaţă şi nu există corelaţie directă între mod de viaţă şi etnicitate. Această cultură Cerneahov era destul de omogenă pe întreg spaţiul locuit de goţi.  Deşi era o omogenitate culturală, această zonă era foarte diversă din punct de vedere etnic. Această omogenitate s-a păstrat din anul 269 până în 376, când imperiul goţilor a fost nimicit de către huni.

Explore posts in the same categories: Etnogeneză, Istorie

Etichete: carpi, crestini, crestinism, Dacia, Dunare, goti, huni, imperiul Roman, Ortodoxie, retragerea aureliana

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.