Şedinţa 14: Mărturisirea adevărului ca singură condiţie a supravieţuirii (I)

Relaţia dintre starea de păcat a omului şi civilizaţia apuseană

Înclinarea spre păcat face parte din structura noastră omenească, după căderea din Rai, adică fiecare dintre noi se naşte avînd potenţial în sine, toate posibilităţile de păcat, să fie homosexual, şi hoţ, şi pedofil, şi iubitor de arginţi, şi iubitor de putere, şi sinucigaş, ce vrei. Fireşte, omul nu este conştient cînd stă pe braţele mamei şi mulţi nici pînă la moarte nu sînt conştienţi de aceasta. Şi atunci pe parcursul vieţii sale, cînd este copil şi în special cînd este adolescent, nimereşte în diferite situaţii de isipită, şi atunci omul ori actualizează potenţialul său de păcat şi îl trece din potenţial în actual, ori respinge. Şi dacă spune „da” unui păcat, atunci automat va repeta acest păcat peste un timp, apoi iarăşi şi iarăşi pînă păcatul devine patimă. Diferenţa dintre păcat şi patimă: păcatul este o faptă o dată săvîrşită, păcatul este separat de om, de eul omului, de sufletul lui, omul este aparte şi păcatul este aparte, el se poate în principiu despărţit de păcat şi deseori o face relativ uşor, pe cînd patima este păcatul înrădăcinat în el, patima este acelaşi păcat care face parte din structura psihicului lui, din eul lui. El nu se concepe în afara acestui păcat, el trăieşte, aceasta patimă este deja în firea lui. Deaceea a scăpa de patimă este mai greu: asta înseamnă că omul trebuie să renunţe la el însuşi, după cum ne şi învaţă Hristos: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va cîştiga. Adică cine va renunţa la sinele său şi în loc îl va pune pe Hristos, va recîştiga sinele, dar deja curat, despătimit.

Fiecare dintre noi reprezintă nimic altceva decît o structură de păcate, fiecare cu structura sa de păcate, în funcţie de experienţa de viaţă şi cum a răspuns el la diferite situaţii ale vieţii, „da” sau „nu” unor oferte de păcat. Deci , fiecare dintre noi nu este nimic altceva decît o gamă, o structură, un cristal de păcate. Noi avem în noi puterea de a apela la Hristos, la ajutor ca să ne cureţe. Cei botezaţi capătă posibilitatea fizică reală de a scăpa de păcate, asta este Harul Duhului Sfînt, Raiul este pentru dînsul, el trebuie numai să se curăţe. Aceasta înseamnă Harul Duhului Sfînt – ai această putere, ai acest ajutor, ai acest Înger Păzitor, ai mîna lui Hristos întinsă să te scoată pe tine din grajdul respectiv. Cel care nu-i botezat nici nu are conştiinţă de aşa ceva, nici nu caută această mînă care este întinsă şi lui. Noi ştim că această mînă este, trebuie tu să te apuci de ea şi să depui efortul să ieşi. Cel care nu este botezat nu ştie de această mînă şi nici nu caută, deşi, repet, este întinsă pentru fiecare, botezat, nebotezat, satanist, musulman, Bush, nebush, fiecare este creatura lui Dumnezeu şi pe fiecare Dumnezeu îl aşteaptă în Rai. Pînă în clipa morţii omul se poată pocăi.

Numai în Ortodoxie se pune tranşant problema păcătoşeniei congenitale a omului. Noi nu sîntem aşa cum ne-a creat Dumnezeu. Dumenzeu ne-a creat în formă de Adam cel din Rai pînă la cădere, Adam a păcătuit fundamental şi după aceasta noi din firea păcătoasă a lui Adam ne naştem deja înclinaţi spre păcat, acesta se numeşte păcatul originar, păcatul adamic. Faptul că noi ne botezăm nu înseamnă că se scoate de la noi păcatul acesta, aceasta înseamnă că noi putem să-l depăşim, Botezul nu este garanţia Raiului, mîntuirii, ca la baptişti sau ca la alţi protestanţi. Botezul este angajarea în lupta pentru Rai, creştinul nu este sfînt, este păcătos ca orice musulman şi chiar mai mult decît atît, păcătoşi sînt numai creştinii, pentru că numai creştinii ştiu ce înseamnă păcat, numai creştinii ştiu că păcat înseamnă despărţirea ontologică de Rai, de Dumnezeu, eşti incompatibil în principiu de a te afla în preajma lui Dumnezeu, adică în Rai. Numai la ortodocşi există acest gen de conştiinţă a păcatului, la ceilalţi păcatul este conceput ca greşeală, ca o încălcare a unei reguli, pentru care urmează pedeapsa. Păcatul nu are nici o legătură cu încălcarea unei reguli, păcatul este un efect natural.

În capitalism, în democraţie nu este loc pentru conceptul de păcat, nici de virtute, în capitalism nu este în general noţiunea de bine şi rău, totul este relativizat. Dacă măsurariul tuturor lucrurilor este omul, acel cristal (configuraţia respectivă de păcate), atunci rezultă că în capitalism măsurariul tuturor lucrurilor este păcatul, cu cît mai divers şi intens este păcatul, cu atît mai pozitiv este omul, cu atît mai european este el. Cel mai perfid nu este cel care se vede, nu ucigaşul vădit, nu maniacul, nu hoţul, păcatul cel mai periculos e cel care are formă de virtute – ajutorul umanitar. De unde apare ajutorul umanitar? – Eu te-am jefuit şi din deşeurile mele îţi dau ţie ajutor. Skinner (exemlul cu şobolanul), referindu-se la capitalism, a spus că noi nu ne putem permite libertatea, să fii liber de păcate. Sistemul se autodistruge dacă omul este liber de păcate. Acesta e un psiholog considerat de capitalişti psihologul nr. 1. El a elaborat această teorie “new-behaviour-istă”, care de fapt este baza unei noi programări a culturii societăţii.

Un exemplu: Unui motan i s-a implantat în creier, un electrod în centrul plăcerii şi a fost ţinut flămînd, apoi a fost pus într-o cuşcă unde era apă, mîncare şi un buton. Dacă punea laba peste buton, “zang!” şi cădea în plăcere. La început fiind flămînd a mîncat totul şi nici nu s-a atins de butonul cela metalic, şi se odihnea. Apoi i-au mai adăugat mîncare, iar a flămînzit în cuşcă, ştia de acum că mîncare este, a gustat puţin din mîncare, a băut oleacă de apă, a atins butonul şi a picat în caif. Şi-a revenit, a mai mîncat puţin, iarăşi “zang!”, iarăşi tipul în extaz, pînă cînd nu-l interesa nici un fel de mîncare, nimic, zero. Numai butonul, se trezea şi fuga la buton, acolo, şi căifuia. Iarăşi se trezea din nou, şi aşa pînă a murit de caif. Tot experimentul a durat patru zile.

Omul european, homo oeconomicus, este identic. În reclamă, Chişinăul nu mai face deosebire de reclama din occident. Este bazat totul pe plăcere, fie pe prestigiu care tot este o formă de plăcere, sau pe plăcerea nemijlocită fiziologică, animalică. În situaţia aceasta trebuie să fim conştienţi, să înţelegem odată pentru totdeauna că societatea economiei de piaţă, numită şi societate de consum, numită şi societatea democratică, societatea liberală, este bazată în exclusivitate, sub aspect economic, pe exploatarea viciilor omului, pe dezvoltarea lor, pe valorificarea lor. Prin aceasta omul devine dependent de acest mod de viaţă şi nu poate ieşi din acest cerc vicios, în sens direct deja al cuvîntului, permanent trăieşte pentru a-şi satisface aceste vicii.

Puterea capitalismului, puterea societăţii, civilizaţiei euro-americane se află în viciile noastre. Cu cît mai puţine vicii avem cu atît mai slabă este civilizaţia euro-americană. Şi civilizaţia euro-americană este conştientă de acest lucru. De aceea duşmanul de moarte al acestei civilizaţii sînt civilizaţiile care au noţiunea de virtute şi de păcat. Ortodoxia este civilizaţia care în cel mai înalt grad este bazată pe noţiunea de virtute şi antiviciu.

Al doilea element, a doua pîrghie a puterii societăţii euro-americane este informaţia, adică minciuna, avînd aceste două pîrghii, viciul, adică economia de piaţă, şi minciuna, adică democraţia. Fără minciună nu există democraţie, nu poţi face o alegere elementară, nu poţi alege un simplu organ de conducere legislativ. Aceste două – păcatul şi minciuna – ambele instituţionalizate ca valori de bază ale civilizaţiei euro-americane (individualismul şi libertatea opiniei) – reprezintă chintesenţa societăţii euro-americane şi una fără de alta nu pot să existe. Economia de piaţă stoarce resursele prin care alimenteză minciuna ca să asigure puterea în continuare, de a stoarce resursele prin exploatarea viciilor etc.

Pe noi nu ne-ar afecta, dacă acestă societate ar fi izolată. Dar ea nu poate să existe decît în expansiune. Noi ştim nevoia permanentă ca să crească indicele de consum. Indicele de consum creşte cînd sînt tot mai mulţi şi mai mulţi consumatori, adică la nivel statistic. Şi în final se încheie dezvoltarea democraţiei şi a economiei de piaţă cînd în această reţea sînt prinşi toţi consumatorii solvabili ai planetei Pămînt.

Consumator solvabil este cel care este în stare să genereze cererea solvabilă. Ştiinţa economiei de piaţă – economics-ul – cînd spune cerere şi ofertă are în vedere strict cererea solvabilă adică cea care are capacitatea de plată. Cînd nu ai capacitate de plată nu intri în ecuaţia cererii şi ofertei, tu eşti în cel mai bun caz o faună, nu faci parte din sistemul uman, adică din sistemul lui homo oeconomicus. Din sistemul uman fac parte numai consumatorii solvabili, adică cei în stare să plătească. Să plătească nu neapărat cu dolari, sau lei, să plătească cu ceva de care are nevoie sistemul. Dacă el nu este în stare să dea nimic, dacă continuă să existe fizic (nu în închisoare), acest om prin faptul că există în afara sistemului, dar există, deja este un reproş, este o alternativă umblătoare vizibilă pentru alţii din sistem. El poate trăi altfel decît impune sistemul, decît oferă sisitemul. În situaţia aceasta sistemul este nevoit să nimicească aceste alternative, exemple: Iugoslavia, Ununia Sovietică, Irakul, Iranul, Venezuela, Bolivia, Ecuador etc. Uniunea Sovietica a fost distrusă de civilizaţia europeană nu din cauza că era un stat totalitar sau în ultimii săi 30 ani para-totalitar. A fost distrus pentru că era o alternativă vie, viabilă, la ceea ce era sistemul capitalist. Nouă ni se spune că URSS a fost distrusă din cauza că era totalitară şi trebuia democraţia să cîştige. Vedem că democraţia ca de obicei joacă pe minciună.

Comunismul cel din „manifesturi” este apogeul dezvoltării societăţii democrat-capitaliste. Atunci cînd ea acoperă întregul glob, nu mai rămîne nimeni în afara acestui sistem, nu mai are unde să se extindă. Viciile sînt exploatate la maximum şi, neavînd unde creşte, se transformă într-o dictatură de un totalitarism pe care mintea noastră nu poate să-l conceapă decît parţial dacă se citeşte volumul III al ”Proiekt Rossia”. Aici e descris exact în ce se transformă democraţia atunci cînd ajunge la apogeul său de dezvoltare.

Ceea ce se impune, spre care noi mergem acum cu paşi gigantici, este o societate de o cruzime, de un cinism inimaginabil pentru cei de pe planeta Pămînt, în afară de o mînă de oameni care ştiu foarte bine ce înseamnă această societate spre care noi mergem cu paşi gigantici, calea fiind democratizarea, econimia de piaţă, investiţii străine, piaţă liberă, circulaţia liberă a capitalului şi a mărfurilor. Din aşa ceva nu poate să iasă nimic bun. Pensionarii sînt consumatori nesolvabili. Pentru o minte liberală, omul dacă nu poate achita consumul său, nu are dreptul la existenţă. În societăţi de alt gen, necapitalist, parţial socialiste dar nu în sensul în care s-a vorbit, situaţia aceasta se rezolvă cu totul altfel, pînă a se spune soluţia, se va da un exemplu.

Exemplu: tot timpul în Biblie se vorbeşte despre orfan şi văduve, apoi sînt încă o categorie – calici. În toate societăţile în afară de cea europeană, săracii erau formaţi din aceste trei categorii: văduvele, orfanii şi handicapaţii de toate genurile, fizici şi mintali. Alţi săraci, alţi şomeri nu existau. Acel mod de producţie care era în civilizaţia ortodoxă, mulsumană, chineză, oricare alta în afară de cea euro-americană nu lăsa loc pentru oameni sănătoşi fizic, tineri, în floarea vîrstei, ca ei să fie săraci, să nu aibă de muncă, tot timpul exista de lucru, doar că în sistemul capitalist nu acesta este măsurariul. Măsurariul este cît dai, cît poţi plăti.

În toate civilizaţiile noţiunea de sărăcie era strîns legată anume de diferite tipuri de handicapuri, nu sociale, nu politice, nu etnice, nu religioase, ci fizice.

Pentru început, dacă înţelegi aceste două lucruri, dacă vezi nu egal, dar identic egal că sistemul democratic, electoral nu funcţionează în principiu fără minciună, că economia de piaţă nu funcţionează în principiu fără exploatarea viciului, atunci deja îţi controlezi buzunarul, îţi controlezi mintea, îţi controlezi sufletul, nu mai poţi să te uiţi la un post TV (PRO TV) cum te uitai pînă acum – „gîndeşte liber!”. A gîndi liber înseamnă a fi idiot. Pentru că libertatea în sine absolută nu există decît ca voinţă, eu sînt liber să aleg orice, indiferent de faptul că sînt în Gulag, sînt pe Cruce, sau sînt în jilţ de împărat, am aceeaşi libertate a voinţei. Libertatea, cînd vrei s-o materializezi, înseamnă două lucruri, libertatea ”de ce”, adică eu mă eliberez de ceva, şi libertatea ”pentru ce”: am nevoie să obţin ceva, eu vreau acest lucru. Adică libertatea înseamnă legătura între scop şi resurse. Şi atunci dacă eu sînt într-adevăr liber, eu mă limitez la resursele mele, de dragul acestui scop, eu mă fac rob scopului, sînt dependent de resurse şi de scop şi eu sînt foarte drastic şi disciplinat în raport cu aceste resurse. Libertatea la modul real înseamnă robie faţă de scop. Iar dacă tu eşti pur şi simplu liber, nu ai scop, atunci eşti idiot.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Teorii fundamentale

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: