Şedinţa 14: Veacul gotic şi cel hunic din istoria românilor: începuturile românităţii

Marea migraţie a popoarelor înseamnă strămutarea de la răsărit de Volga spre Apus a unor popoare neindo-europene, care în mare parte erau de neam turcic. Tehnologia care s-a folosit la marea migraţie a popoarelor nu presupune atacuri neaşteptate, ci era o infiltrare, uneori soldată cu războaie obişnuite. Toţi invadatorii cunoşteau foarte bine teritoriile pe care vor să şi le anexeze, iar cei de pe teritoriile anexate cunoşteau foarte bine popoarele ce urmau să vină. Ei convieţuiau mai mult de 50 sau chiar 200 de ani prin intermediul relaţiilor comerciale, militare. Războaiele de cotropire erau planificate. Astfel, prima invazie se consideră cea a hunilor. Toate popoarele au trecut peste noi. Unica posibilitate de trecere pe peninsula europeană era doar pe la noi, prin ţinutul cuprins între gurile Dunării-ţărmul Mării Negre-gurile Nistrului-Nistrul pînă la vadul unde acum e situat oraşul Tighina-apoi linia dintre acest vad şi satul Văleni de pe Prut-rîul Prut pînă la vărsarea în Dunăre-Dunărea pînă la vărsarea ei în mare.

Ca popor, am trecut prin următoarele perioade („veacuri”):

1. Gotic (vizigotic) şi carpic;
2. Hunic
3. Ostrogotic
4. Gepidic
5. Avar
6. Slav
7. Unguresc
8. Peceneg
9. Cumanic
10. Tătaro-mongol
11. Românesc
12. Turcesc
13. Ruso-austriac
14. Francez
15. sovietic
16. şi acum, american

Perioada dintre invazia goţilor şi cea a tătaro-mongolilor se numeşte Marea migraţie a popoarelor.

* Cui datorăm noi numele neamului nostru de român?

Aceste răspuns se poate da prin prisma a două serii de evenimente.

1. Goţii sînt o uniune de triburi germanice de est, din peninsula Scandinavă şi care s-au aşezat pe ţărmul de sud al Mării Baltice în decursul prmului veac după Hristos, apoi s-au îndreptat spre sud.

De aici, de pe malul sudic al Mării Baltice, de la gurile fluviului Vistula, goţii încep să urce în sus pe Vistula şi să cuprindă pămînturi spre est de aces rîu. Aceasta este prima etapă a expansiunii lor care a durat din anul 150 d. Hr. pînă prin 230.

Peste o generaţie, cel mult două, începe mişcarea lor spre sud şi sud-est (astăzi la est de cursul superior al Vistulei). În mişcarea lor spre sud ei dau de daci şi participă la războaiele antiromane împreună cu Carpii (neam dacic), Roxolanii. Venind la sud, au început să-i disloce pe alţi germanici (vandalii) şi pe daci. Vandalii, care locuiau pe atunci în Carpaţii nordici, adică în Slovacia de Est, Polonia de Sud şi Ucraina de Vest în partea muntoasă a acestor regiuni, se mută mai spre vest pe locurile pe care acum se află Slovacia de Sud-Est şi Ungaria de nord-est. O parte din daci, desprinzîndu-se de masivul lor, se mută spre nord, pe care astăzi îi cunoaştem sub numele de lituanieni şi letoni. Există multe lucruri asemănătoare dintre români şi lituaneni, cuvinte ca doina,  agriş, guşă, gheunoaie, a ţipa, a ciupi, a se văieta, pentinas (pinten), pătrunjel. Hainele lor populare tradiţionale vechi sînt identice cu cele ale românilor, este foarte populară la ei cartea Dakai (Dacii) de H. Daicoviciu.

Următoarea etapă a expansiunii goţilor este ocuparea teritoriilor la nord de daci şi ajung în localităţile dacice, ocupîndu-le cu forţa, dar aşezîndu-se separat. După 250, goţii se aşează forţat pe teritoriul de la est de Carpaţi. În ajunul anilor 250-270 goţii controlează teritoriul care cuprinde Ucraina de azi şi chiar mai mult.

În 212- Împăratul roman, Caracala, oferă cetăţenie romană tuturor locuitorilor Imperiului Roman, celor care nu sunt robi (persoanelor libere şi semilibere). Pînă atunci, doar două categorii de persoane puteau fi numite cetăţeni romani: latinii şi cei care de-a lungul anilor au dovedit că sunt loiali Imperiului Roman.

Cetăţenilor romani nu li se puteau aplica pedepse corporale, în schimb puteau fi condamnaţi la moarte, în cazul în care au greşit faţă de un alt cetăţean roman. Infracţiunile lor, faţă de necetăţenii romani, dar supuşi  imperiului, erau foarte slab pedepsite sau deloc.

269-271/75– data părăsirii Daciei de către administraţia şi armata romană. Sunt 3 datatări, pentru că conform unei ipoteze toate datele sunt valabile. În 269 se ia decizia politică şi se realizează în 271, cînd pleacă administraţia, şi în 275 cînd pleacă armata. Retragerea din Dacia a fost un proces lung. Aici rămîn creştinii. În acest timp, în Imperiul Roman se desfăşoară prigoane contra creştinilor (ultimile prigoane în masă au loc în 309-311). Cel puţin în această perioadă, creştinii din Dacia nu au nici o motivaţie să se numească romani, aceasta reprezentînd pentru ei un pericol.

Romanii au cedat Dacia goţilor. Goţii au păstrat pace cu romanii în partea de jos a Dunării.

Goţii doar cu contingente militare se aşează de-a lungul Dunării. Ei îi subordonează politic şi pe carpii care erau în viitoarea Moldovă, în viitoarea Bucovină şi în Dacia Romană, dacii liberi. Creştinii erau atunci numai pe teritoriul Daciei romane. Din acest moment începe formarea culturii arheologice Sîntana de Mureş-Cerneahov. Perioada de consolidare durează 275-332. Din 275 pînă în 332 goţii continuă să atace Imperiul Roman, continuă să-şi consolideze sub aspect politico-militar dominaţia în toată zona lor.

2. În 312/313– se emit două edicte a doi Împăraţi Romani, prin care Creştinismul este trecut din categoria religiilor nepermise în rîndul celor permise, protejate de Imperiul Roman. Adică din acest moment, Imperiul Roman nu mai reprezentă un pericol pentru creştini.

În 331 goţii îşi schimbă atitudinea lor faţă de foştii lor aliaţi – roxolanii, presîndu-i pentru a pleca din acea regiune. O parte din roxolani trec în imperiu, se creştinează şi mai activează acolo în decurs de două secole, unii dintre dînşii ocupînd funcţii foarte înalte. Altă parte trece la fraţii lor de neam – la iazîgii, în Pusta panonică, adică interfluviul dintre valea Tisei şi valea Dunării de mijloc. În 332 goţii încep să coboare forţat, violent pe Valea Mureşului, alungîndu-i de acolo pe iazîgii, roxolanii care se aşezase în Valea Mureşului (fosta frontieră dintre Dacia romană, dacii liberi şi iazîgi). Goţii încep să înainteze contra iazîgilor care erau aliaţii fermi ai Imperiului Roman.

Anul 332, trecuse deja 20 de ani de cînd Împăratul Constantin cel Mare a emis decretul de la Mediolanum, în care a permis să nu fie ucişi creştinii, adică a încetat prigoana creştinilor. Atunci iazîgii apelează la Imperiul Roman pentru ajutor fiind mereu atacaţi. Între timp Împăratul Constantin cel mare îşi trimite fiul său Constanţiu cu armata să oprească năvala goţilor. Constanţiu izbuteşte acest lucru. Îi înfrînge pe goţi chiar în prima bătălie şi le impune lor un nou tratat de pace.

Conform tratatului, goţilor le este impusă retragerea pînă la răsărit de limesul transalutan (de-a lungul Oltului, Muntenia de azi). Însă pe noi ne interesează alte momente importante din tratat, şi anume: Constantin cel Mare a insistat ca goţii să aibă o atitudine de respect faţă de creştinii de pe acel teritoriu, precum şi respectarea drepturilor, integritatea corporală şi a averii a cetăţenilor romani de pe întreg teritoriul dacic (adică romanii care nu s-au retras).

În zona noastră – pe coasta de nord şi vest a Mării negre şi în jurul cursului inferior al Dunării – cetăţeni romani erau doar în cetatea Tira (Cetatea-Albă), Olbia (lîngă Oceakov la gurile Bugului) şi în Dacia romană, iar în altă parte la nord de Dunăre nu erau romani, iar creştini erau doar în Dacia romană. Deci, după aproape 50 de ani de la retragerea romană, în acest tratat se vorbeşte despre Biserici şi creştinii de sub dominaţia goţilor.

Pe lîngă alte clauze ale tratatului, două sînt cele mai importante pentru spaţiul  nostru:

– activitatea bisericii să nu fie stînjenită pe teritoriul gotic

– cetăţenii romani de pe tot teritoriul gotic să fie trataţi cu multă diferenţă, adică să nu li se aplice pedepse, să nu fie prigoniţi. Din acest moment, creştinilor de la Nord de Dunăre, le era convenabil să se declare cetăţeni romani.

Alt moment juridic, geopolitic, moral şi civilizaţional important este faptul că Imperiul cu capitala la Constantinopol s-a considerat tot timpul reprezentant direct al întregului Imperiu Roman, iar din anul 476 – ca unic reprezentant al Imperiului Roman. Atunci încetînd şi funcţia imperială la Roma, rămînd doar la Constantinopol. Adică, Imperiul cu capitala la Constantinopol se consideră moştenitorul tuturor pămînturilor Imperiului Roman, oricare ar fi fost acestea pînă la el. Faptul că nu le deţinea efectiv, nu înseamnă că au renunţat la ele. Imperiul Roman nici pînă astăzi n-a renunţat la Dacia Romană, deşi efectiv nu o deţinea. Această provincie era conform tratatului din 269 cu goţii, încredinţată spre administrare teritoriul Imperiului Roman. Deci din 332 cuvîntul roman avea o conotaţie nu doar neutră, dar aducătoare de profituri juridice, respectiv ,,mă lasă în pace’’ să-mi exercit credinţa, aşa cum doresc, pentru că sunt considerat de cei de la Constantinopol drept cetăţeanul lor. De aceea se şi numeau între dînşii în  raport cu goţii şi cu ceilalţi –romani (după regula transformării fonetice,  ,,a’’ devine ,,â’’- român).

Din această perioadă încep să crească generaţiile care se considerau români, aceasta pînă în anul 376, cînd are loc invazia pan-europeană a hunilor.

Constantin cel Mare prin fiul său Constanţiu le-a frînt puterea militară  şi din anul 332 goţii nu mai sînt în expansiune, ci îşi organizează statul lor.

Acum să privim din punct de vedere al strămoşilor creştini care au rămas în Dacia. Pînă la 312, toţi creştinii aveau o atitudine clar negativă faţă de tot ce ţine de cuvîntul roman. Cuvîntul „roman” nu este un cuvînt etnic, ci este unul strict juridic şi arată cetăţenia; etnicul ar fi fost latin. Deci, „roman” ar fi echivalentul „sovietic”, iar etnicul ar fi „rus”. „Roman” era un politonim şi nu un etnonim. În 312-313 Constantin cel Mare emite un edict (din Mediolanum, Milano de astăzi)) de tolerare a creştinilor şi de egalare a lor în drepturi cu toţi ceilalţi locuitori ai Impreiului.

Toţi creştinii, pînă în 312, puteau să aibă numai o atitudine clar negativă faţă de tot ce ţine de cetăţenia romană, pentru că aceasta însemna prigoană, mucenicie. Normal că acest cuvînt avea o conotaţie negativă printre creştinii rămaşi în Dacia. Dacă rămînem în această perioadă, atunci devine inexplicabil cum de strămoşii noştri puteau să se numească români, dacă cuvîntul român era un cuvînt roman de ocară.

În 312 Constantin cel Mare încetează prigoana contra creştinilor. Mai mult decît atît, începe, după 325, să-i favorizeze. Cuvîntul roman încetează să mai aibă o conotaţie negativă. După 325 Imperiul Roman apăra categoric creştinii de orice necreştini. Din 312 pînă în 332 sînt 20 de ani de politică procreştină din partea autorităţilor oficiale romane. Deci, ceea ce era roman capătă o conotaţie procreştinească, iar după 332, pentru creştinii din Dacia romană, aflaţi sub conducerea carpilor şi respectiv a goţilor, a fi roman deja însemna a beneficia de protecţia Imperiului Roman, imperiu prieten al goţilor. Din 332 pînă în 369 nu a fost nici un conflict militar între goţi şi romani. În această perioadă toţi creştinii care erau  urmaşi ai cetăţenilor romani se declarau romani, era o protecţie să te declari roman. Se încetăţeneşte autodenumirea noastră, în raport cu goţii – roman (român). Deci, roman însemna român – cetăţean protejat de Imperiul Roman împotriva unor eventuale abuzuri sociale, politice, cetăţeneşti din partea administraţiei carpice sau gotice. Schimbarea politicii în Imperiul Roman în persoana lui Constantin cel Mare, plus înfrîngerea goţilor în anul 332 a creat condiţiile pentru creştinii din Dacia Romană aflată sub administraţia gotică ca ei să dorească să se definească identitar ca romani.

Goţii s-au împărţit în 2 state:

• primul, cel mai mare numit al ostrogoţilor (sau al greutungilor, goţii de Est), aveau statul între rîul Nistru şi Don.
• şi goţii de V (vizigoţii sau tervingii), care ocupau teritoriul de la V de Nistru, şi erau prinşi între Imperiul Roman şi ostrogoţi (pe acest teritoriu intră şi o parte din Dacia Romană).

Este interesant faptul că în întreg spaţiul imens controlat politic de către goţi se formează o cultură arheologică foarte unitară, numită cultura Cerneahov-Sântana de Mureş. Unitatea se datorează faptului că regimul administrativ era foarte riguros, în acest imperiu era reglementat ce să se producă, cînd şi cum să se vîndă, aceasta fiind şi explicaţia pentru uniformitatea obiectelor folosite. Pe acest teritoriu locuiau mai multe popoare, toate cucerite de goţi: dacii, sarmaţii (care erau de diferite neamuri: iaşii, roxolanii, aorşii, anţii – o formă de sciţi slavizaţi), balto-slavii. Goţii locuiau la marginea imperiului, dar administraţia lor era peste tot.

Pîna în anul 369 nu au fost probleme între goţi şi romani. În acest răstimp, goţii nu au purtat războaie. Au crescut cîteva generaţii care nu erau obişnuite să poarte lupte, care aveau această memorie a  strămoşilor care erau foarte luptători (care au distrus, au măcelărit, au jefuit vaste teritorii: întregii Balcani, Asia Mică, Caucazul era sub controlul cetelor de goţi). Din 332 pînă în 369, au fost 37 de ani în care se formeaza vreo 3 generaţii, care habar n-aveau de lupte (2 generaţii biologice, 3 informaţionale).

În 369 Împăratul Valentinian, după un anumit conflict cu goţii îi infrînge şi începe politica anti-gotică a Imperiului Roman. Din această periodă, atitudinea goţilor faţă de creştini se schimbă şi au loc prigoane. (Bunăoara se cunoaşte anul 372, aprilie, ziua în care a fost martirizat Sfîntul Sava Gotul de către un magnat local got, păgîn, fiind maltratat, bătut, tîrît prin spini, mai multe zile şi în final înecat în rîul Buzău).

În acest moment, goţii erau într-o perioadă de renaştere militară şi economică, însă în 370 alanii (adică sarmaţii) sunt atacaţi de un conglomerat de popoare sub conducerea hunilor şi în decurs de 5 ani hunii distrug imperiul alanilor şi ajung la rîul Don în anul 375. O parte din alani sînt uniţi la armata lor, altă parte fuge la goţi, care erau aliaţii lor, şi o a treia parte se refugiază în Caucazul de Nord. Toţi ceilalţi care nu s-au refugiat în Caucazul de Nord au dispărut în istorie (s-au asimilat). Astăzi, cei din Caucazul de Nord  se numesc oseţi (urmaşii alanilor care s-au refugiat în anii 370/75 ). Oseţii au pe teritoriul gruzin, acelaşi statut pe care îl au găgăuzii şi bulgarii pe teritoriul nostru.

Goţii sunt neam germanic, şi aveau un singur cuvînt pe care îi numeau pe toţi romani – Wlach, indiferent de locul aflării. În limba ungară olah – român, în poloneză – vloch (se pronunţă vuoh) înseamnă român.

Creştinii rămaşi în Dacia după 271 erau comunitatea cea mai bine organizată dintre toţi, mai ales în lipsa prigoanei. Păgînii rămaşi pe teritoriul Dacic, puteau întreţine relaţii economice doar cu creştinii romani şi nu aveau atitudini ostilă faşă de creştini, chiar dacă vorbeau latina vulgară. Limba nu era pentru ei un element etnic, precum credinţa. Pe acest teritoriu nu se cunosc urme de conflicte armate. Are loc procesul lent de ruralizare a oraşelor, cu crearea noilor structuri – fossata – viitoarele sate româneşti (din latinescul fossatum – localitate săpată).

Procentul creştinilor creştea continuu – fiind cei mai organizaţi, bogaţi şi admiraţi după modul lor de viaţă.

Pentru comparaţie. După statistica făcută pe teritoriul Basarabiei ocupate de Imperiul Rus românii erau la un veac de ocupaţie mai mult de 56%. Procentul de „moldovenizare” era foarte intens (refugiaţii ruşi şerbi învăţau limba românească, iar modul de viaţă al moldovenilor era mai bogat decît cel al celorlalte neamuri). În anul 1926, Sergheiev, cercetător rus, constată că mai mult de jumătate de moldoveni din Transnistria (Bugo-Nistria) sunt foşti ucraineni moldovenizaţi. Ucrainenilor le plăceau tradiţiile româneşti (limba, mîncărurile, obiceiurile, nunţile, înmormîntările, colinzile, hăiturile etc.), tînzînd astfel spre moldovenizare. Cultura românească populară, folklorul, pînă astăzi nu are egal în lume. La moment suntem mancurtizaţi, păstrăm doar a mia parte din tradiţia românească. Astfel trebuie să învăţăm şi să practicăm această cultură. Civilizaţia noastră este atît de integrată cu natura de aici, că noi practic ne contopim cu ea şi tot ce face cultura românească se integrează perfect landşaftului natural.

La momentul actual mancurtizarea poporului român a atins niveluri comatice. Sîntem în zona de comă. De generaţia de astăzi, indiferent că este român din Basarabia sau din România, depinde eventuala regenerare a neamului românesc. Practic, generaţia noastră se compară cu cea a creştinilor din prima perioadă de la părăsirea de către Imperiul Roman a teritoriului romano-dacic. Noi mai putem încă să mai regenerăm ceea ce mai este românesc.

În 375 – hunii, pătrund prin Crimeea şi îi distrug pe goţi. Regele ostrogoţilor care avea atunci 110 ani, se sinucide, dîndu-i fiului său conducerea.

În 376 – hunii ajung la Nistru, anexînd toată partea de răsărit. După cum procedau hunii, în ceea ce priveşte armata, aşa procedau şi toţi ceilalţi, pînă la dînşii şi după dînşii. Aici se evidenţiază un element tehnologic importanat pentru supravieţuirea noastră. Respectivii invadatori, vin pe teritorii cunoscute de ei, prin comerţ. Dacă poporul peste care vin ei nu se supune, acest popor este înfrînt. Înfrîngerea înseamnă una din două: ori ei acceptă după o perioadă de măcelărire condiţiile pe care ei le-au propus anterior măcelăririi, ori îi extermină cu totul. Aceste condiţii erau:

1. acceptarea conducerii politice a hunilor (cum îţi dictează hunii aşa faci)
2. încorporarea necondiţionată în armata hunilor cu comandanţii proprii ai poporului dat, dar comandanţii se supun conducerii hunilor. Armata acestui popor participă la toate expediţiile hunilor şi are voie să ia pradă în funcţie de propriile succese militare, dar nu înainte de a preda tot ce trebuie conducerii hunilor. Era şi firesc pentru huni, căci înaintînd să nu lase în spatele lor o armată care în orice secundă să se răscoale. Mai mult decît atît, hunii au încercat să procedeze foarte uman, democratic cu goţii, le-au lăsat armata şi pe anţi care erau aliaţii foarte apropiaţi ai hunilor. Atunci regele goţilor, încorporat deja, vasal al hunilor s-a răsculat contra lor, dar nu direct, ci atacîndu-i pe anţi care erau aliaţii hunilor şi l-au distrus si pe rege. Ca urmare hunii şi-au întors armatele şi i-au distrus pe aceşti goţi, dar nu definitiv, conducerea au decapitat-o toată şi cei rămaşi le-au dat alţi goţi dintre vizigoţi ostrogoţi să-i conducă pe ostrogoţi.
3. poporul respectiv (fără armată) este condus, fie direct de către reprezentanţii hunilor, fie prin intermediul propriilor reprezentanţi ai acestui popor.

În anul 376 ei vin la Nistru şi le propun vizigoţilor condiţii de încorporare în statul hunic, aceştia refuză şi se pregătesc de luptă. N-au izbutit pentru că în curînd cîteva cete de huni trec Nistrul şi-i atacă, îi distrug pe goţi, cei rămaşi se refugiază între Siret şi Prut. Construiesc acolo un zid din lemn pentru protecţie, dar hunii nu i-au atacat pentru că erau plini de prăzi. Goţii s-au scindat: o parte au rămas sa se apere, o parte s-au adresat la sud de Dunăre la împăratul bizantin Valentinian, să-i primească în imperiu, să le dea pămînturi, fiind gata şi să se creştineze. Însă comportamentul a fost foarte dur faţă de ei. Între timp împăratul văzînd năvala hunilor, se sperie şi fuge de goţi la sud de Dunăre. În felul acesta toată zona este anexată (fără lupte) de către huni.

Interesantă este situaţia ulterioară a goţilor. Regele pleacă la Constantinopol, i se dă un titlu, el se botează, peste 2 săptămîni moare. Goţii venind de la nord de Dunăre înarmaţi, aceştia văd condiţiile grele, împreună se răscoală, distrug armata bizantină şi pleacă spre vest.  Astfel, trecînd din luptă în luptă în anul 410 cuceresc Roma şi creează statul gotic, vasal imperiului din Constantinopol. Mai departe urmează istoria lor în Europa, acel Odoacru care a cucerit Roma în 476. Aici se instaleaza hunii care erau puţin la număr (20 de mii), armata lor fiind de 200mii. Însuşi hunii etnic erau foarte puţini, toţi ceilalţi îi anexau, îi luau în armata lor.

Prin ce este interesantă pentru noi epoca hunică: ei militar nu ne-au afectat deloc pe noi, sunt aproximativ 7 vestigii la sud de Dunăre, pentru că ei ocupă cîmpia de la sud de Dunăre pînă prin anul 420. S-a găsit o singură adnotare hunică în nord (unde erau iaşii). Deci hunii etnic şi politic nu ne-au afectat deloc. Pentru noi, perioada aceasta a fost perioadă de pace, care a durat minimum circa pînă in 450 (după datele arheologice), şi 453 (după datele documentare). În 420 hunii trec în Pusta Panonică (Ungaria de astăzi, în jurul Budapestei), între interfluviul Tisa şi Sava, lăsînd acest teritoriu fără prezenţă hunică. Însă, aici erau prezente 2 uniuni de popoare numite convenţional în istoriografie: anţi şi sclavini. Anţii erau nişte sciţi, sarmaţi în mare parte slavizaţi. Cuvîntul ant e un cuvînt sarmat, care înseamnă străin, mărginaş. Ceilalţi sclavini nu se ştie de unde s-au luat. Se ştie că în cadrul Imperiului Hunic erau nişte unităţi militare, cu tot cu familie care erau de popoare diferite, dar care se foloseau ca ,,lingua franca’’ de o limbă, ulterior numită limbă slavă. La fel ştim de la cronicarii bizantini că anţii şi sclavinii vorbeau între dînşii aceeaşi limbă (lingua franca, limbă de comunicare nu era limbă maternă).

Cultura Cerneahov Sântana de Mureş dispare brusc. Apare de prin anul 250/270 ce coincide cu părăsirea Daciei, exact consolidarea Imperiului Gotic şi dispare brusc în 380/385. Adică această cultură ţinea strict de dominaţia politică a goţilor, dominaţie foarte riguroasă. Această cultură a asigurat această uniformitate colosală de la Mureş pînă la Don, un mod de viaţă unitar. Această cultura are etapele ei şi în ultima etapă se înteţesc mormintele creştine, adică procesul de creştinare are loc.

Importanţa pentru noi a goţilor rezida in anul 332 cînd au fost înfrînţi de Constantin cel Mare şi li s-a impus tratatul de pace prin care noi puteam liber sa ne profesăm credinţa, modul de trai, ceea ce ne-a stimulat pe noi să  ne numim romani. Impactul lor asupra Dacilor, nu cred că a fost unul evident,  pentru că goţii nu erau aşa de numeroşi, ei stapînind multe  popoare , erau prezenţi doar ca administraţie.

Veacul gotic ne aduce rezultatele:

1. nr. de creştini creşte şi se consolidează la nordul Daciei;
2. numele de român se consolidează pentru ei;
3. această consolidare are loc în condiţiile de pace socială, militară;
4. se creează o reţea nouă de sate – fossata; starea de pace durează pînă în anul 376.

Etnogeneza oricărui popor se produce atunci cînd apar mai mulţi factori de etno-diferenţiere, ceea ce creează o etnie. În principiu, în calitate de factor de diferenţiere poate fi oricare: geografic, politic, lingvistic etc. Cel mai frecvent factor întîlnit în istorie este cel politic. Factorul politic creează identităţi lingvistice, culturale, uneori religioase etc.

Factorul primar de etno-diferenţiere pentru strămoşii noştri a fost religia creştină, care pentru noi era contopit cu limba latina vulgară. Deci, al doilea factor este cel lingvistic. Al treilea factor este cel geografic – la  Nord de Dunăre, care coincidea cu cel politic, sub dominaţia gotică. Al patrulea factor coincide cu anul 332 cînd au început să se numească romani, adică – români.

Istoricul Radu Vulpe spune: „Dacă noi nu am fi fost creştini, limba latină vulgară – româna nu ne-ar fi ajutat deloc în dăinuirea noastră. Noi am fi dispărut în două-trei secole. Am dăinuit, însă, inclusiv prin limbă, datorită exclusiv creştinismului nostru primar, dintru început”. Noi suntem unicul popor în lume (după neamul Vechiului Testament), care are o etnogeneză strict religioasă, pe noi ne-a născut Hristos. Noi suntem etnic creştini. A fi necreştin este prima dovadă de mancurtizare, trădare, de renegare a întregului neam românesc.

După anul 420 cînd de aici pleacă hunii, centrul lor politic se mută în Panonia, după care au loc cîteva evenimente.  În anul 451 – lupta de la cîmpiile Catalaunice, cînd se întîlnesc 2 armate – armata Imperiului Roman de Apus ( anul 451) şi armata hunilor. Este interesant că alanii şi goţi s-au bătut între dînşii fiind de acelaşi neam, de aceeaşi limbă, se închinau la aceiaşi zei. S-au bătut o zi întreagă şi n-a cîstigat nimeni pentru că Atila s-a retras, iar Etius nu l-a urmărit că nu avea putere sa-l urmărească (un fel de Borodino). Aetius se întoarce la Roma, trec 2 ani şi Atila moare la nunta sa cu Ildiko de neam burgund, se presupune că a fost otrăvit de  către bizantini. Şi atunci Împăratul Imperiului Roman de Apus, neavând mai mult nevoie de Aetius care era persoană foarte vicleană, deşteaptă, închinător la tradiţia veche romana. Împăratul îl înjunghie personal pe Etius şi în felul acesta, cum spun istoricii, ultimul roman moare, nu mai are cine să consolideze Imperiul Roman şi Imperiul Roman cade în 476 în mâna unui mic popor de germanici in frunte cu Odoacru, când acesta îl detronează pe ultimul Împărat Roman -Romulus Augustus, îl exilează îi dă pământuri şi acela a murit ca o persoană privata. Odoacru ia însemnele: coroana, sceptrul şi le trimite la Constantinopol cu următorul mesaj: ,,După cum în cer e un singur Dumnezeu, aşa şi pe pământ trebuie să fie un singur împărat’’.  Împăratul Bizantin îl numeşte pe Odoacru prefect al  Italiei, subordonat Împăratului Constantinopolului, adică în felul acesta dispare ramura occidentală şi Imperiul de la Constantinopol devine unicul  moştenitor al Imperilului Roman.

În 453– moare Atila la nunta sa şi prietenul său cel mai bun Ardarih gepid.

Amintesc că în epocile acestea etnicitatea era un criteriu politic, gepizii nu se supuneau goţilor şi erau duşmani cu ei, dar vorbeau aceeaşi limbă şi aveau acelaşi  mod de trai. Gepizii au cerut pămînt de la goţi, au avut o luptă pe rîul Auha, în nordul Moldovei de astăzi. Fiind înfrânţi de goţi, gepizii s-au retras peste munţi, unde e Slovacia de răsărit de astăzi. Gepizii au fost luaţi de valul hunic şi au participat la războaiele hunice ca orice popor vasal doar că Ardarih regele gepizilor a devenit prieten a lui Atila. În 453-Atila moare şi Ardarih spune că fii lui Atila nu sînt demni de tatăl lor ca să conducă acest imperiu, de aceea eu nu mă supun lor şi-mi retrag poporul meu din uniunea hunilor. Se produc cîteva lupte, din cei trei fii a lui Atila, doi fii mor şi unul se retrage în stepele din nordul Ucrainei şi gepizii în locul lor ocupă toată valea Tisei, îi alungă pe iazigi şi ocupă întreaga viitoare Transilvanie (fără Sud Est-ul Transilvaniei), inclusiv Valea Tisei. Gepizii erau creştini de rit arian.

În 454 sclavinii si anţii au participat de partea fiilor lui Atila la lupta pentru moştenirea hunică şi au fost înfrînţi de către gepizi şi ei se refugiază în Valea Dunării. Neamuri diferite, popoare diferite folosind o limbă comună cu familii cu tot, stau aici 2-3 ani şi cei care au plecat de aici au format poporul slav. Atunci începe unitatea lor etnică şi ştim că majoritatea dintre ei erau sclavini, nu anţi. Anţii au fost ulterior nimiciţi de către avari, anţii au plecat înapoi cu hunii rămaşi şi cu fiul mai mic al lui Atila în zona de Nord a Mării Negre şi de acolo au plecat, s-au retras pe pamînturile lor în jurul Kievului, iar sclavinii s-au mutat de aici la poalele Carpaţilor, spre nord cîte puţin, lasînd sate de-a lor aici pîna au ajuns la Nistru, împărţindu-se în două devenind viitorii bieloruşi, ucraineni, ceilalţi au devenit viitorii slovaci, cehi, moravi şi polonezi.

Cînd sclavinii se mutau spre nord, ei lăsau populaţii. Avem date arheologice că unele sate au suferit atacuri (au fost arse), adică aşezarea sclavinilor nu a fost peste tot paşnică. Mai mult decît atît, nu există nici o aşezare arheologic documentată, care să fi fost numai din slavi. Peste tot este prezentă populaţia creştină, slavii la început nu erau creştini, iar creştinii din zona aceasta erau cei romanizaţi. Adică nu există nici o localitate cu prezenţă slavă unde majoritar să nu fie înmormântaţi creştini, adică ei se aşezau pe lângă localităţile existente, în cadrul localităţilor existente, neamestecându-se cu localnicii dar convieţuind cu dânşii şi într-un sens dominându-i, dar această dominaţie s-a format nu dintr-o dată. Această cultură arheologică durează din anul 450-454 pînă prin anul 650 şi cuprinde trei etape:

–              prima etapă din 454-568. Aceasta este etapa de înflorire a culturii care are 6 denumiri: în zona de sud se numeşte cultura: Ipoteşti-Cîndeşti-Ciurel, în zona moldovenească se numeşte cultura Botoşana-Costişa-Hansca, o parte din slavi s-au supus gepizilor şi au rămas în Ardeal, acea cultură se numeşte Ţaga, (acestea sunt datele documentare), arheologic se numeşte mijlocul sec V – mijlocul sec. VI, prima şi cea mai prolifică etapă. Este dominată de produse romane(deci comerţul era foarte dezvoltat)

–              a doua etapă. Are loc scăderea calităţii (din 568-pînă la începutul anului 610).

–              a treia etapă 612-650. Etapa de decădere a acestei culturi şi transformare în altă cultură arheologică, corespunde invaziei avarilor.

Explore posts in the same categories: Etnogeneză

Etichete: barbari, Constantin cel Mare, Dacia, Dunare, Etnogeneză, goti, huni, imperiul Roman, istoria românilor, Limba română, marea migratie a popoarelor, migratie, Moldova, Nistru, Roma, Romania, Românism

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.