Şedinţa 14: Veacul gotic şi cel hunic din istoria românilor: începuturile românităţii

Marea migraţie a popoarelor înseamnă strămutarea de la răsărit de Volga spre Apus a unor popoare neindo-europene, care în mare parte erau de neam turcic. Tehnologia care s-a folosit la marea migraţie a popoarelor nu presupune atacuri neaşteptate, ci era o infiltrare, uneori soldată cu războaie obişnuite. Toţi invadatorii cunoşteau foarte bine teritoriile pe care vor să şi le anexeze, iar cei de pe teritoriile anexate cunoşteau foarte bine popoarele ce urmau să vină. Ei convieţuiau mai mult de 50 sau chiar 200 de ani prin intermediul relaţiilor comerciale, militare. Războaiele de cotropire erau planificate. Astfel, prima invazie se consideră cea a hunilor. Toate popoarele au trecut peste noi. Unica posibilitate de trecere pe peninsula europeană era doar pe la noi, prin ţinutul cuprins între gurile Dunării-ţărmul Mării Negre-gurile Nistrului-Nistrul pînă la vadul unde acum e situat oraşul Tighina-apoi linia dintre acest vad şi satul Văleni de pe Prut-rîul Prut pînă la vărsarea în Dunăre-Dunărea pînă la vărsarea ei în mare.

Ca popor, am trecut prin următoarele perioade („veacuri”):

1. Gotic (vizigotic) şi carpic;
2. Hunic
3. Ostrogotic
4. Gepidic
5. Avar
6. Slav
7. Unguresc
8. Peceneg
9. Cumanic
10. Tătaro-mongol
11. Românesc
12. Turcesc
13. Ruso-austriac
14. Francez
15. sovietic
16. şi acum, american

Şedinţa 12: Marea migraţie a popoarelor

Ca români, facem parte din familia limbilor indo-europene, grupul romanic, limba română. În Europa cîndva locuia un neam mare de preindo-europeni (dintre care au rămas vestigiile: gruzini, basci, ceceni), peste care au venit indo-europenii. Aceştia erau sălbatici, extrem de cruzi şi practicau religii care aveau nevoie de sacrificii umane, pe cînd localnicii erau foarte blînzi. De la ei au rămas doar urme arheologice, cîteva cuvinte în limba etruscă şi 2 alfabete. Literele din aceste alfabete se regăsesc aproape în întregime în ornamentele populare româneşti, care se brodează pe haine şi se cioplesc pe lemn. Limba română păstrează cîteva cuvinte de la indo-europeani (cuv. mămăliga, gata, a tămădui).

Ultimii din valul indo-europenilor au fost sarmaţii, roxolanii, iaşii şi iazîgii, care au creat mari probleme pentru daci.

Prin Marea migraţie a popoarelor se are în vedere

Şedinţa 11: Organizarea creştinilor după retragerea aureliană

Perioada din ajunul părăsirii Daciei de către administraţia şi armata romană era caracterizată prin necontenirea invaziilor goto-carpice şi sarmatice. Însă, toate aceste invazii nu loveau în Dacia care se afla în viitoarea Transilvanie, ci în Dacia care se afla în viitoarea Oltenie. Toate invaziile erau îndreptate spre sud de Dunăre şi nu în provincia Dacia. Deşi, provincia Dacia era provincie înfloritoare. Unicul scop al acestor invazii era jaful. Părăsirea Daciei de către armata romană a fost o decizie administrativă, politică şi geopolitică.

Referitor la categoriile celor care au rămas în Dacia, în special creştinii, se pot evidenţia câteva momente:

1) Creştinii îi cunoşteau foarte bine pe invadatori. Creştinii au fost una din acele categorii care au fost interesate să rămână în Dacia. Creştinii, ca orice provinciali romani, îi cunoşteau foarte bine pe carpi, pe sarmaţi şi pe goţi cu mult înainte de anul 269/271. Îi cunoşteau la nivel personal, le cunoşteau modul de viaţă, modul de organizare socială, politica, modul de organizare militară a acestor invadatori. Adică creştinii din Dacia puteau face comparaţia dintre modul lor de viaţă în cadrul Imperiului Roman şi modul de viaţă al invadatorilor în ţările lor, nu doar în timpul războiului, ci şi în timp de pace.

Şedinţa 10: Prigonirea creştinilor şi deportările în Dacia

Dacia şi poporul dac a fost tratat in mod deosebit faţă de celelalte popoare. Este unica provincie situată in nordul Dunării. Este unicul popor faţă de care s-au aplicat toate metodele de etnogid şi genocid. In mod deosebit a fost tratată şi credinţa dacilor. Dacii după cucerirea romană nu şi-au mai practicat religia folosind templele lor. Romanii au colaborat cu sarmaţii pentru a-i ţine in frau pe daci. Din 106 pană la părăsirea Daciei de către administraţia romană, se remarcă o duşmănie a dacilor faţă de romani transmisă din generaţie in generaţie. Se cunosc forme de rezistenţă culturală a dacilor in cadrul Imperiului Roman. In 235 la nordul spaţiului dacic incepe să apară un popor foarte războinic – goţii. Aceştia au luptat dur cu romanii, motiv pentru care ultimii au renunţat la provincia Dacia, care era una foarte bine organizată. Este un caz fără precedent in istoria Imperiului Roman, mai ales că in Dacia se aflau şi minele de aur.
Organizării administrative a Daciei romane i s-a acordat o mare atenţie. Aici au fost aduşi, in două randuri, oameni din Orientul Apropiat (Grecia, Turcia, Siria, Palestina, Iordania, Mesopotamia, mai puţin Egipt). Este de menţionat faptul că cele două deportări au coincis cu două perioade de prigoane impotriva creştinilor de către Traian. Fiindcă cei deportaţi erau in principal criminalii, iar creştinii pentru credinţa lor erau catalogaţi similar, se poate afirma că majoritatea acelor deportaţi in Dacia au fost creştini. In această perioadă o bună parte din creştini erau de origine

Şedinţa 9: Cronologia evenimentelor-cheie din spaţiul dacic

Populaţia Europei meridionale pană la venirea indo-europenilor. Prin indo-european se înţelege clasificarea unor popoare care vorbesc limbi asemănătoare între ele sub aspect structural. Din această familie fac parte grupurile de limbi slave, germanice, romanice, iraniene, hindi. Se spune că aceste popoare au venit din zona Altaiului. Până la venirea indo-europenilor pe acest teritoriu şi pe jumătate din Europa de sud, plus regiunea munţilor Caucaz, Siria, Turcia, Insulele Mării Mediteranene, locuia un alt grup de popoare, rămăşiţele cărora sînt astăzi bascii şi popoarele nord-caucaziene. În limba romană, de asemenea, s-au păstrat nişte reminiscenţe ale acelui popor pe care l-au cucerit indo-europenii din care s-au format tracii, apoi dacii. De exemplu cuvintele: gata, a tămădui, mămăliga. De la ei se trag şi ornamentele populare in broderie, lemnărit. Aceste ornamente iniţial erau litere din alfabet.
Deportările în cadrul Imperiului Roman. Există numeroase date care atestă faptul că de pe teritoriul dacilor au avut loc deportări. Importările de populaţie în aceste teritorii, de asemenea, sînt atestate atat arheologic, cât şi documentar. In perioada lui Traian, intre 106-117, au avut loc două mari importări: prima de circa 200.000 de oameni, a doua de 100.000. Plus incă una pe timpul lui Aurelian, de 100.000 de persoane. Se presupune că numărul celor deportaţi din Dacia a fost de circa 800.000.
Interesantă este geografia acestor importări in teritoriul dacic. Majoritatea celor importaţi erau din Asia mică şi Levant (ţările din partea de răsărit a Mării Mediteranene: Palestina, Antiohia, Capadocia, Bitinia, Macedonia, Corint, Tracia). Erau două categorii de importaţi: prima categorie o constituiau cei cărora li se promiteau condiţii de trai (pămanturi intinse, scutiri fiscale colosale, statul ii ajuta să construiască casă şi le oferea ordine socială); din a doua categorie făceau parte cei pedepsiţi pentru incălcarea anumitor legi – criminalii (majoritatea criminalilor o constituiau creştinii, deportarea fiind una din formele de prigoană impotriva lor).

Şedinţa 9: Politica romană în Dacia

Idealul naţional diferă de la un popor la altul. El poate fi definit în cele trei coordonate pe care le-am stabilit la prima şedinţă: credinţă, memorie istorică şi limbă. De la popor la popor aceste coordonate pot fi diferite, respectiv de acestea depinde şi apartenenţa la diferite civilizaţii. Poporul reprezintă materializarea în anumite condiţii a unei civilizaţii. Astfel, poporul român reprezintă întruchiparea civilizaţiei ortodoxe în condiţiile specifice poporului nostru. Vorbind despre idealul naţional al românismului, trebuie să demonstrăm de ce aceste coordonate sînt definitorii pentru idealul naţional: credinţa, istoria şi limba. La acestea se poate adăuga încă o derivată – statornicia, care asigură dăinuirea noastră. Dacă scoatem una din aceste coordonate se năruie întreg idealul naţional. În fiecare generaţie au existat persoane care s-au condus de idealul naţional românesc, au gândit în termeni de popor, neam, şi-au asumat răspunderea pentru generaţiile viitoare. Datorită acestora noi mai existăm şi astăzi ca popor, deşi, tot în fiecare generaţie au existat şi persoane care au urmărit mereu interesul propriu, cel material, în detrimentul existenţei noastre ca popor.
Dacia romană a fost ultimul teritoriu cucerit de Imperiul Roman în istoria sa şi a fost primul teritoriu cedat definitiv. Astfel, Dacia s-a aflat cel mai scurt timp în cadrul Imperiului, în comparaţie cu celelalte teritorii. Cu toate acestea, teritoriul dacic a constituit nucleul formării unui popor de limbă romanică. De aici apar următoarele întrebări:

– De ce nu sînt diferenţe notorii între caracterul şi intensitatea latinităţii noastre dacice şi a latinităţii apeninice?
– De ce alte provincii care s-au aflat mult mai mult timp în cadrul Imperiului Roman, nu s-au romanizat, însă această periferie a Imperiului Roman s-a romanizat în aşa mod, încât nu s-a dezromanizat nici până astăzi?

Şedinţa 4: Valoarea limbii române (I)

Am constatat la şedinţele precedente că limba română face parte din valorile noastre identitare. Adică nu poţi fi român, nerecunoscând limba română ca valoare. Altă treabă e dacă ştii s-o vorbeşti sau nu ştii; eu am cunoscut rusofoni pentru care limba română este o valoare, ei fiind de neam moldoveni, locuind în Transnistria(partea ucraineană, Bugo-Nistria), şi nevorbind limba noastră, dar ei ţin foarte mult la tot ce este legat de noi şi citesc cu mare interes în limba rusă toată istoria românilor, măcar cea la care au acces. În ce constă valoare limbii noastre? Pentru aceasta vom stabili două coordonate pentru conceptul de limbă română: coordonata socio-lingvistică şi cea istorico-semantică.

I.   Socio-lingvistica se ocupă de funcţiile sociale ale limbii. Când un tânăr se întâlneşte cu amicii la o halbă de bere, limba are o funcţie socială. Când acelaşi tânăr răspunde în faţa clasei tema de acasă, este o altă funcţie.

Şedinţa 3: Romanizarea şi creştinarea dacilor (I)

Dacă studiem etnogeneza noastră – elementul fundamental pentru noi – vom găsi nişte momente inedite în raport cu alte popoare, în afară de unul singur. Istoria plămădirii poporului nostru are o paradigmă prezentă numai în Biblie, în Vechiul Testament. Formarea noastră este foarte asemănătoare cu formarea poporului evreu pe parcursul Vechiului Testament.

Dacia Romană, anul 106. În urma catastrofei statului dac, Traian instituie provincia romană Dacia, pe care a numit-o ulterior Dacia Felix – Dacia fericită. S-a investit enorm în construcţia reţelei de oraşe, în cea mai mare parte pe alte locuri decât oraşele şi cetăţile dacilor. Din toată lumea romană au fost aduşi colonişti.

Hotarul de nord al Daciei Romane începea pe râul Mureş şi continua spre nord, apoi cotea spre est. Observăm că partea ocupată a Daciei reprezintă cel mult a cincea parte din întreg teritoriul etnic românesc. Întrebarea fundamentală este